back to black

Fericirea e cea mai dulce fantasmagorie.Nu am avut timp sa gust din cupa dulce a amagirii, pentru ca vantul rece m-a izbit prea puternic inapoi.Mi-a taiat rasuflarea si tot elanul.Mi-a cusut buzele, m-a legat la ochii si mi-a amestecat gandurile atat de tare incat tot ce imi amintesc sunt simple pasaje.Doar pasajele care merita pastrate adanc in suflet pentru ca doar asa voi reusi sa ma ridic.Nu o sa vars nicio lacrima meschina, si nu o sa ma imbat cu mirosul intepator al dezamagirii.O sa merg pe drumul plin de regrete, plin de amintiri, si o sa savurez fiecare moment ca si cum ar fii ultimul.Imi restrictionez inima.Nu are voie sa deschida usa nimanui si nu trebuie sa asculte decat ce ii dicteaza ratiunea.Fericirea nu exista, dar simt ca am intalnit-o pentru cateva secunde.A fost aici, am simtit-o cu toata fiinta mea si acum a disparut.Mi-a lasat insa o stare de melancolie pozitiva sinonima cu resemnarea si cu satisfactia ca pot merge mai departe atata timp cat nu am avut nicio iluzie care sa fie destramata.Nu am nici macar pretentia de a mai trai din nou sentimental asta aparte.De ce?Pentru ca trebuie sa ma bucur de ce am, atunci cand am, iar cand nu am inseamna ca imi e mai bine fara.