marți, 9 februarie 2010

light.

Nu indraznea sa ii spuna nimic.Buzele ii erau parca sudate, gandul ii era incolor…si glasul nu avea ton.O lovise puternic parfumul lui ametitor. Gandul lui a prins glas pe buzele ei si acum ea stie..ca el ii intoarce arcul din privire.Amintirile persistente nu ii dadeau pace.Simtea cum fiecare cuvant elucideaza misterul simtirilor ei.Simtea cum glasul i se innoada de fiecare cuvant al lui.Simtea cum inima ii bate puternic, gata in orice clipa sa ii sara din piept.Simtea ca nu mai e stapana demult pe propria ei fiinta.Gandul ii zbura repede departe..in departare, iar pe geam zarea acum doar casele adormite in intunericul ce domnea.Ma intreb ce ai face daca zilele s-ar innora sub ochii tai si nu ai putea sa le opresti, nu ai putea sa le cosi de o raza de lumina.Ce ai face daca toate sperantele s-ar scufunda intr-un ocean de regrete?Si ce ai face daca ai simti cum inima se sfarama de dor?Ai sufla praful regretului si te-ai multumi cu amagirea?Sau ai trece peste toate, cu un larg zambet pe fata?Ar reda el ce simti cu adevarat, sau l-ai folosi pe post de masca si ti-ai ascunde toata durerea din suflet in spatele ei?Daca ar fi sa aleg, ti-as spune ca as merge mai departe, as trece peste toate.Nu conteaza ce as simti, pentru ca oricum nu vei stii.

Inima i se lumina de speranta, iar ochii I se umplura de lacrimi.Buzele ii erau uscate, albe din cauza aerului usor fierbinte.Spera ca intr-o zi tinutul adormit va prinde viata chiar sub ochii ei mirati.Simtea cum totul se atarna de un fir de speranta.Stia ca totul depinde doar de gandul ei.Dar acum gandul ii era defect,si nu stia ce va alege maine.Avea de ales intre lacrima si zambet.Eu i-am spus sa aleaga zambetul, dar mi-a spus ca nu are cheia propriilor sentimente, si ca nu poate controla ceea ce simte.Ar vrea sa se minta, dar am incurajat-o si am rugat-o sa nu isi ucida si ultima speranta.Mi-a promis ca o va pastra mereu alaturi de ea…la fel ca toate amintirile ce au trecut de atatea ori prin fata ochilor ei.

Era atat de concentrata incat nu mi-am permis sa ii intrerup sirul gandurilor incurcate.Dar dintr-o data m-a privit cu ochii mari, plini de speranta si m-a facut sa ii zambesc usor.”Sunt curioasa sa aflu povestea ta.”i-am spus in soapta.”Povestea mea e uitata de toti.Nu vezi cat praf s-a asternut acum peste mine?Simt ca ma sufoca.Simt ca am devenit si eu o amintire, la fel ca si ea.Dar nu cred ca am o poveste, din moment ce nici eu nu mi-o amintesc.”Se intoarse din nou la geam, de data asta mai dezorientata, nestiind ce drum sa aleaga.I-am sugerat sa aleaga optimismul, dar mi-a spus ca e in antiteza cu numele ei, si ca alaturi de persoana ei formeaza un oximoron.Am preferat sa tac, sa o las singura cu gandurile ei imprastiate.Ma simteam neajutorata in fata simtirilor ei atat de profunde.Vroiam sa o ajut, simteam ca asta e menirea mea, dar nu stiam cum, simteam ca nu am suficienta forta.Si ea nu stia sa isi lase sufletul deschis pentru ca eu sa incerc sa ii vindec ranile.As fi incercat, daca mi-ar fi permis.Sper doar sa castige propria ei lupta, care se tine chiar intre simturile si ratiunea ei.Sper ca ratiunea sa fie condusa de simturi de data asta, si sa o ajute sa isi lumineze propriul drum.Pentru ca de drumul ales acum, va depinde intreaga ei existenta…iar viitorul va reinnoda o imagine de mult stinsa.

Voi spulbera ultima urma a luminii si voi lasa noaptea sa isi faca efectul, tocmai pentru ca nu doresc sa ii rapesc nici macar o firimitura din misterul ce il degaja.



7 comentarii: